19
feb.
2016
0

Bulgăreală

Era o frumoasă zi de primăvăra, în care soarele se dezghețase și scosese în parc toate ființele: oameni, copii, căței, mierle, veverițe. Toate se bucurau de venirea primăverii și de razele blânde și calde ale soarelui.

Am fi putut zice că e o zi obisnuită. Și era o zi obisnuită. Copiii se jucau, păsările discutau intens ultimile vești, tinerii erau cu role sau biciclete, adulții se plimbau cu mâinile la spate, iar câinii.. câinii dădeau din coadă și alergau de la unii la alții. Era o atmosferă tare frumoasă. Doar intrai în parc și te pătrundea și pe tine starea asta bună.

Nimeni nu bănuia ce avea să se intample. Pentru că era o zi frumoasă de primăvară și toata lumea deja se simțea bine. Ce mai putea să se întâmple bine? Rău, da, dar bine… totul era perfect așa cum era.

Doar că la un moment dat, soarele zâmbi jucăus. El știa ceva în plus. Și, dintr-o dată, din cer începu să ningă. Dar nu cu fulgi de nea, ci cu lumină. Din aer curgea lumină. Se vedeau steluțele de lumină cum se jucau printre nori, printre copaci, se jucau cu oamenii, cu cățeii și cu florile.

Toți erau nedumeriți. Nu mai văzuseră ninsoare cu lumină. Ei știau lumina că e lumina și… atât. Nu mai văzusera niciodată steluțele astea aurii, pufoase, care, în palmă erau atât de delicate și perfecte. Și steluțele de lumină ca și fulgii de zăpadă se topeau încet în palma. De fapt, nu se topeau, se împrăștiau încet și te încălzeau.

Câteodata ele mai găseau câte un copil pe care îl îmbrăcau din cap până în picioare, iar copilul se hlizea, alergând:

– Uite, sunt brăduț luminos! Sunt plin de steluțeeeee…

Dură puțin timp până când nedumerirea să se transforme în curiozitate. Și oamenii începură să se uite la copii. Ei alergau să prindă steluțele de lumină, le aruncau în sus, deschideau gura să le mănânce… exact ca și cu zăpada.

Totul se schimbă când o fetiță începu să țină mâinile cu palmele în sus. Steluțele se așezară grămezi-grămezi și ea începu să aibe două palme pline ochi de lumină.

Râdea.

Începu cu palmele să facă un bulgăre de lumină. Îl netezi și îl făcu perfect rotund. Era atât de frumos, luminos, ca un soare în palmele ei. Fața îi era luminată și i se vedeau ochii sclipind de fericire.

Își mută privirea spre mama ei care stătea pe bancă și se uita la ea, neînțelegând ce tot făcea micuța. Fetița zâmbi și, brusc, aruncă cu toată puterea ei de copil bulgarele de lumină spre mama ei. Incepură amândouă să râdă!

Ceilalți copii, văzând asta, începură și ei. Fiecare se duse la părintele lui sau bunicul lui sau bona lui, în fine, adultul, omul ăla serios, care vine cu ei în parc dar nu se joacă. Fiecare aruncară în ei cu câte un bulgăre de lumină.

Adulților li se citea uimirea pe față. Ce fuse asta? Se uitară unii la alții și… au zâmbit complice. Si atunci, pe nevorbite, se înțeleseră toți din priviri. Așa începu cea mai frumoasă bătaie cu bulgări de lumină de care am auzit până acum. Chiar dacă cei mici se pricepeau mai bine și făceau bulgări mai mari și mai frumoși, nici oamenii mari nu se lăsară mai prejos.

A fost o bulgăreală pe cinste. D’asta am și scris-o, ca să știți și voi că ea a existat. Cât a durat nimeni nu știe, însă știu doar ca soarele zâmbea larg când se uita la ei. Și că același soare îl vedem și noi acum. Așa că dacă vreți o bulgăreală, dați-mi de veste. Vin oricând oriunde!

You may also like

amintiri despre mine… in Sri Lanka (1)

Leave a Reply